The Chair by the Fire

The guesthouse stood above the harbour with its door on the sheltered side, which on these islands is the side you build a door on. It was kept by a North Ronaldsay ewe, one of the shore sheep that live off seaweed at the north end of the archipelago. Polly stood in the hall with rain running off her. "Do you have any available rooms?"

Pensiunea stătea deasupra portului, cu ușa pe partea adăpostită, care pe aceste insule este partea unde îți pui ușa. O ținea o oaie de North Ronaldsay, una dintre oile de țărm care trăiesc din alge la capătul de nord al arhipelagului. Polly stătea în hol, cu ploaia șiroind de pe ea. „Aveți camere libere?”

There were rooms. There usually are in September. Polly said, "I would like a quiet room, please." The ewe paused long enough to be polite about it. The rooms at the back face the yard, the rooms at the front face the water, and the wind finds both. Nowhere here is quiet in the way a visitor means it. What the islands offer instead is a wind so constant that after two nights you stop hearing it.

Erau camere. De obicei sunt, în septembrie. Polly a spus: „Aș dori o cameră liniștită, vă rog.” Oaia a făcut o pauză suficient de lungă cât să fie politicoasă. Camerele din spate dau spre curte, cele din față dau spre apă, iar vântul le găsește pe amândouă. Nicăieri aici nu este liniște în felul în care înțelege un vizitator. Ce oferă insulele în schimb este un vânt atât de constant încât după două nopți nu îl mai auzi.

"Could you assist me with my luggage, please?" The ewe carried the bag up herself and set it beside a chair by the fire, and the chair was the reason Polly stopped talking. Its frame was driftwood, because no tree grows here and every plank in the old houses came in on the tide. Its back was oat straw, coiled and stitched into a hood that curves forward over the shoulders. A joiner in Kirkwall named David Kirkness turned that farmhouse habit into a standard design in the middle of the eighteen hundreds.

„Mă puteți ajuta cu bagajele, vă rog?” Oaia a dus ea însăși valiza sus și a pus-o lângă un scaun de lângă foc, iar scaunul a fost motivul pentru care Polly s-a oprit din vorbit. Scheletul lui era din lemn adus de mare, fiindcă aici nu crește niciun copac și fiecare scândură din casele vechi a venit cu fluxul. Spătarul era din paie de ovăz, răsucite și cusute într-o glugă care se curbează înainte, peste umeri. Un tâmplar din Kirkwall pe nume David Kirkness a transformat acest obicei de la fermă într-un model standard, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea.

"What time is check-out?" Polly asked, because the ferry decides everything here. Then she sat down in the chair. The straw hood cut the draught off the door, the fire went on doing what fires do, and for the first time since the boat she could hear herself breathing.

„La ce oră este check-out-ul?”, a întrebat Polly, fiindcă aici feribotul decide totul. Apoi s-a așezat în scaun. Gluga de paie tăia curentul de la ușă, focul își vedea mai departe de treaba focurilor, iar pentru prima dată de la coborârea din barcă se auzea respirând.